Stresul si tulburarile de somatizare
Tehnologizarea, globalizarea, aderarea la diferite structuri internaţionale (U.E., N.A.T.O., etc) au determinat şi o serie de schimbări de la nivel macro până la individual, în contextul în care fiecare naţiune îşi avea specificul, obiceiurile, cutumele ei. Printre consecinţele – greu de evaluat, de altfel – a crescut semnificativ stresul. Acesta a cuprins ca o maladie transmisibilă aproape fiecare individ, excepţiile fiind foarte rare în mileniul în care trăim. Desigur este mult mai accentuat în marile oraşe, în metropole.
Putem constata o nevoie mai mare de odihnă, intoleranţă la zgomote, tulburări de somn, iritabilitate, capacitate de concentrare redusă, nelinişte motorie, indispoziţie emoţională, etc.
De aici până la apariţia unor simptome care să ne ducă cu gândul la boli serioase nu mai e decât un pas...
Neconştientizând „vâltoarea” în care am intrat putem rămâne conectaţi la stare şi astfel adâncim efectele negative. Pot apărea dureri în diverse locuri în corpul fizic (dureri de cap, tulburări pseudoneurologice, etc), care nu sunt explicate complet de o condiţie medicală generală, de efectele directe ale unei substanţe ori de altă tulburare mentală (de exemplu, panica). Cu alte cuvinte analizele medicale sunt bune, dar pacientul acuză în continuare aceleaşi simptome.
Ce putem face?
· Pasul 1. Ne oprim şi ne întrebăm: ce anume mă nemulţumeşte? Care sunt grijile care nu-mi dau pace?
· Pasul 2. Încercăm să ne detaşăm de probleme pentru a le vedea mai bine.
· Pasul 3. Găsim minim 3 soluţii pentru rezolvarea lor.
· Pasul 4. Punem în practică soluţiile, pe rând, până reuşim.
Varianta de rezervă:
Consultăm un psiholog care ne va ajuta:
· Să înţelegem care sunt, de fapt, problemele noastre;
· Să vedem lucrurile şi din altă perspectivă;
· Să ne stabilim priorităţile;
· Să dăm lucrurilor importanţa reală, fără a exagera;
În final, toate acestea ducând la diminuarea şi chiar dispariţia simptomelor.
Adresabilitatea oamenilor la psiholog a crescut în ultimul timp deoarece majoritatea lor a înţeles că acest lucru este sănătos. Aici poţi rezolva multe dintre probleme: de la cele mai simple (cum ar fi micile neînţelegeri la serviciu, între parteneri, ori cu proprii copii) până la aceste tulburări despre care aminteam la început şi nu numai.
În viitorul apropiat cererea de servicii psihologice va fi mult mai mare deoarece oamenii vor înţelege că e mult mai bine să vorbeşti despre problemele tale decât să le ignori sau să le interiorizezi. Pe termen lung astfel de manifestări ar duce la dezechilibre foarte mari.
Se constată în ultima vreme o scădere a timpului petrecut de către părinţi împreună cu copiii. Studiile arată că suntem alături de ei, în medie, 11 minute pe zi. E mult? E puţin?
Din punctul meu de vedere e foarte puţin. Consecinţele acestui fapt sunt dintre cele mai grave:
· Izolarea copilului în propria sa lume (adesea televizorul, internetul, alţi copii la fel de neglijaţi);
· Pierderea contactului cu nevoile copilului şi, în timp, ale copilului cu propriile sale nevoi;
· Inadaptarea la mediu, devine nesociabil;
· Adesea se va simţi neînţeles, deoarece nu va şti să comunice cu ceilalţi;
· Dacă lipsa de comunicare între copil şi părinţi datează din mica copilărie, acest lucru reprezintă premisă pentru dezvoltarea unui individ blocat emoţional (adică nu îşi poate exprima sentimentele, nu înţelege ce i se transmite din punct de vedere emoţional, poate avea tendinţe depresive, în relaţii nepotrivite)
· Lipsa de încredere în forţele proprii – consecinţă distructivă pe toate planurile.
Un nivel înalt de socializare şi un bagaj de atitudini caracteriale, concentrate de întreg ansamblu al personalităţii sunt premise ale dezvoltării unei imagini de sine pozitive care va permite viitorului adult obţinerea de performanţe în toate demersurile întreprinse.
În ultimii 20 de ani, s-a observat o accelerare în dezvoltarea fizicî a copiilor, un nivel mai ridicat al inteligenţei, dar, din păcate, un mare deficit cînd vorbim de inteligenţă emoţională.
Vaem, aşadar, copii care îşi încep viaţa sexuală la 13-14 ani, fiind total nepregătiţi pentru asta. Am constatat, în periplul meu terapeutic, că majoritatea acestor copii sunt neglijaţi de părinţi, iar relaţiile dintre cei din urmă au mari lacune în comunicare. Desigur părinţii vin cu tot felul de scuze: că sunt foarte ocupaţi cu serviciul, că vin foarte obosiţi, că problemele – consecinţe ale societăţii în care trăim îi fac indisponibili emoţional pentru copiii lor şi chiar pentru semenii lor.
Ce-ar fi să ne oprim o clipă din „alergătura” zilnică şi să ne întrebăm:
· Care sunt valorile pe care le promovăm în familie?
· Ce îşi doreşte, de fapt, copilul meu?
· Ştiu eu ce le face plăcere copiilor sau partenerului meu?
· Ştiu ce anume nu le face plăcere?
· Îi cunosc pe cei cu care împart zilnic existenţa?
· Ce este mai important pentru mine: dezvoltarea materială sau spirituală?
· Cât timp alocăm zilnic copilului nostru (mă refer la tim pul efectiv petrecut cu acesta: jocuri, să-l ascultăm şi să-l încurajăm să ne comunice chiar şi acele lucruri mai puţin plăcute iar noi, adulţii, să avem răbdare să-i explicăm calm, cu dragoste, tot ce este nevoie să ştie)?
· De câte ori asigurăm copilul nostru că suntem şi vom fi alături de el în orice împrejurare, demers, decizie pe care ar lua-o?